Odată cu ploaia

Uitându-se pe fereastră,EA simte cum ploaia se amestecă uşor,încet-încet cu sufletul său.O doare,dar e o durere plăcută,o durere ce ii pierde sufletul printre picăturile fierbinţi de ploaie şi simţea de parcă sufletul îi era pe cale să ia foc.
E octombrie,ploaia nu s-a mai oprit de câteva zile,dar ei nu îi displace..ea se simţea bine,adora ploaia.
Priveşte lung numărând zecile de mii de picături.Odată,iubea soarele,căldura,dar timpul şi-a pus amprentă atât pe fizic,cât şi pe psihicul său.
Nu ieşea niciodată când portocala de foc era aruncată în susul cerului.Soarele îi creea o stare de melancolie,o făcea să-şi urască propria fiinţă;mai mult decât o ura deja.
Dar ploaia,ploaia îi stingea dorul,amintirea,fericirea.Ploaia îi stingea fiinţa şi asta era exact ceea ce îşi dorea.Să dispară de pe faţa Pământului,fără ca cineva să observe,să îi ducă dorul.
Nu voia ca nimeni să sufere din cauza ei.Era de ajuns suferinţa ei pentru ceilalţi.
Ploua atât de lin,atât de frumos,în comparaţie cu furtuna din sufletul ei.Îi era teamă că oamenii vor răni picăturile cristaline ale ploii.Era fascinată de ele şi stătea ore întregi în faţa ferestrei,uitând de tot ce-i omenesc.
Şi-ar fi dorit să fie ca o picătură de ploaie:să se nască într-o familie numeroasă,să alunece uşor în atmosferă,părăsindu-şi familia, să fie cuprinsă de adrenalină,să simtă vântul puternic pe obrazul său firav,să se simtă liberă,fericită şi în clipa următoare să se izboască necruţător ,să fie distrusă şi toata fericirea şi suferinţa să ia sfârşit.Asta şi-ar fi dorit,să se nască şi să se stingă ODATĂ CU PLOAIA!