Ei bine,iar mi-am stricat calculatorul.Nu stiu cum reusesc,nu stiu de ce sunt atat de norocoasa,dar mereu reusesc sa stric ceva de care am mai multa nevoie.
Si totusi nu am simtit starea aia de nervozitate pe care as fi simtit-o in mod normal,ba dimpotriva.Ai fost vreodata cucerit de o stare de euforie,de veselie,acea stare care poate si in cele mai nepotrivite momente te face sa zambesti,sa crezi ca totul poate fi indreptat,ca totusi mai exista o speranta?Ei bine,asa m-am simtit zilele astea.Oricat de innorat ar fi fost,eu tot vedeam soare,oricat de prost mergeau lucrurile,eu tot stiam ca or sa fie bine.
Si nu ma consider o persoana asa de optimista (cel putin nu de obicei),dar indiferent cat de complicat ar fi fost totul,zilele astea totul a fost simplu,totul a avut acea portita de iesire.Si a fost al naibii de bine!
Bineinteles,ca in orice chestie draguta apare semnul intrebarii.Si de data asta se rezuma la ,,Daca ma voi obisnui ca totul sa fie bine si atunci cand o sa-mi fie mai bine,lucrurile nu vor mai fi atat de bine?".Cand e bine,e bine si e atat de bine pana cand totul se strica si merge prost,iar tu fiind obisnuit cu bine,iti dai seama tarziu si poate iar ai sa te dai cu capul de pereti si o sa iti para rau de cat de inconstient ai fost.Si vreau sa ma mentin pe linia de plutire,sa nu ma avant cu capul inainte,sa nu-mi fac atat de multe sperante,sa nu ma incred atat de mult in acel bine,doar in speranta ca poate asa acel bine va dura mai mult,si nu va fi doar pentru un moment,dar iar ma apuca zambareala si iar vad totul colorat,iar am impresia ca lumea chiar se poate schimba,ca va fi mult mai bine,ca voi fi capabila sa pastrez tot ce am,ca voi trai intens fiecare clipa si imi voi aduce aminte cu un zambet de anii ce-i traiesc acum.