Caietul cu fundiţă albă.

Zilele trecute au fost unele dintre acele zile plictisitoare,fără prea mare activitate,fără ceva anume,aşa că,în lipsă de altceva,am căutat prin bibliotecă după ceva de citit si am găsit pe cel mai înalt rafto cutiuţă metalică,cu o fundă albă desenată pe ea:cutiuţa de valori (a cărui existenţă o uitasem) şi am găsit ceva,ceva ce nu se poate descrie în cuvinte,ceva de care îmi era dor,dar se pare că nu atât de dor încât să îl caut,să îi port de grijă.Probabil mama avea dreptate când îmi spunea că o să am nevoie de el când mă aştept mai puţin.
Curios,nu?Regret să dezamăgesc,dar am găsit doar un caiet.Un caiet ca oricare altul,cu coperţi de plastic transparente,cu o poză cu un personaj,cu o fundiţă albă şi două rânduri cu scris încâlcit de copil pe prima pagină:Diana
Caiet de amintiri
Şi nu,nu sunt amintiri scrise în versuri,ca cele de sfârşit de clasa a IV-a,în care scrii patru versuri cu rimă şi două semne de pupici,ci un caiet cu întâmplări reale,din copilărie,cele care mi s-au părut cele mai interesante,scrise într-o perspectivă de copil.Ore întregi am citit şi recitit,până ce într-un final m-a luat somnul.
Totuşi am fost bucuroasă să-mi aduc aminte de prima păpuşă decapitată,prima jucărie făcută zob, ,,drama" primului dinţişor de lapte căzut,prima lacrimă la o telenovelă (,,Dragoste şi răzbunare"-după care îmi amintesc că eram înnebunită),prima ciufuleală cu fetele şi multe altele.
Cât de simple mi s-au părut lucrurile ce atunci păreau de nerezolvat,cat de frumos era totul.
Şi totul s-a dus la fel de neaşteptat pe cum a început.Când m-am trezit am aşezat caietul înapoi şi cutia am ascuns-o bine.
Poate peste ani voi da de blog şi mă voi gândi la fel cum m-am gândit la caietul acela cu fundiţă albă.