“Iubirea e nesăţioasă, de un egoism sălbatic, vrea să-i sacrifici tot fără a-i cere nimic în schimb, mulţumindu-te doar cu ceea ce-ţi oferă. Eu am rîvnit totul de la tine pentru că îţi dădusem totul. Oricum, ceva mai bun decît mine nu puteam să-ţi dau. De aici a pornit eroarea, de la acest schimb în aparenţă just. Dar ce experienţă aveam, de unde să ştiu că iubirea dintre două fiinţe nu e egală, că balanţa atîrnă cînd într-o parte, cînd într-alta după imponderabile de care arar ne dăm seama. În cazul nostru balanţa atîrna în favoarea ta, lanţurile cu care mă încătuşai erau mai puternice decît ale mele. De ce te-am judecat luîndu-mă pe mine drept unitate de măsură? Bărbatul, datorită se vede eului său aşa-zis “superior”, se dă dragostei cu prudenţă, păstrînd rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează, măcar parţial, echilibrul. Pe cînd noi, femeile, cînd iubim, ne dăm integral mistuindu-ne în aşa fel încît nu ne rămîne decît umbra celor ce am fost. Iată de ce prăbuşirea noastră în lipsa coloanei vertebrale e aşa de catastrofală.”
“O, Dorule, încă de la începutul legăturii noastre erai sigur că te iubesc. E adevărat, te-am iubit şi atunci mult. Dar iubirea la care răspunzi nu e decît jumătate iubire. Chiar mai puţin decît atît. Dacă te sărutam o dată, îmi întorceai zece sărutări la loc şi nu eram lacomă după ele pentru că mi le dădeai din belşug. Acum, acum să mă fi lăsat să te sărut, cînd nu mai era cu putinţă. Ai fi ştiut ce înseamnă o sărutare. Şi aş fi ştiut, bineînţeles, şi eu. Sufeream de rău de tine, înţelegi? Întrebuinţez acest cuvînt fiindcă nu găsesc altul mai potrivit. E ceva care aduce cu o sfîşietoare nostalgie, dar e mai mult decît nostalgie. Acest rău de dragoste mă măcina încetul cu încetul, îmi răvăşea fiinţa, îmi lua minţile. Umblam pe străzi năucă, buimacă, ca să consum energia care mă apăsa, sau scriam frenetic ceasuri întregi, acoperind zeci de coale, strigîndu-ţi dorul meu mistuitor, setea mea de tine, aşa cum făceai şi tu la începutul dragostei noastre.”
-Invitaţie la vals-Romanul extraordinar de dragoste al lui Mihail Drumeş.Un roman ce te tine cu sufletul la gura de la inceput pana la sfarsit.Ceea ce pare o poveste simpla,devine ceva asa de intens si complicat.Tudor Petrican, student la Facultatea de Drept danseaza din intamplare un vals cu o studenta Mihaela Deleanu pe care nu o cunostea deloc. De aici se porneste intreagul ritm al romanului: incercarea de a o cuceri pe Mihaela (Aimee, un nume asa de frumos si de predestinat pana la urma), o incercare ce ascunde la fiecare pas superficialitatea personajului masculin.El nu recunoaste niciodata ca o iubeste ! Crede ca este una dintre celelalte femei ! Le facea sa se indragosteasca de el apoi le parasea numai pentru hranirea orgoliului sau. Cu Aimee insa totul se schimba ! Face tot posibilul sa o vrajeasca … Apoi dupa doua saptamani de vraja in care numai iubirea exista, o paraseste ! De aici romanul devine sinuos.Cu un sfarsit tragic pentru ambiele personaje principale!
